Suflete si crini

La inceputul lunii iulie, toate gradinile , dealurile si campiile sunt inflorite. Sute de mii de flori de intrec toata vara , care in cutezanta, care in gingasie.

Insa toate sunt frumoase. Daca privesti atent in toate gasesti ceva aparte, ceva ce nu aflii in alta floare. In toate parca Dumnezeu a picurat un strop din frumusetea Raiului.

Cine a ingrijit o gradina cu flori stie ca ele simt dragostea omului si ca atunci infloresc mai bogat si mai stralucitor.

Daca zabovesti mai mult in gradina poti observa si alte lucruri interesante : dintre flori printre cei mai cinstiti pentru frumusetea lor sunt crinii. Se spune ca nici imparatul Solomon, in toata bogatia lui, n-a fost asa impodobit precum acestia. ei nu crec pe inaltimile muntilor, ci numai in locurile joase, in vai si pe campii.

Crinii inchipuie curatia sufleteasca.Aceasta este podoaba cea mai de pret a omului. Nimic nu este mai scump pe lume decat un suflet curat. Precum crinii nu pot trai in locurile inalte, si nevinovatia moare in sufletele celor care se inalta, ale celor mandrii si laudarosi. Iar in sufletele smerite si modeste, florile curatiei vor creste ca intr-un pamant bun.

Dintre oameni, numai copii si Sfintii au suflete de crin. Dar nu toti copii! Suflete de crin au numai aceia dintre ei care nu stiu inca sa minta, care nu se indreptatesc cand sunt mustrati, care ascult cu sfintenie de cuvantul mamei, care nu gandesc urat despre nimeni, care nu se lauda, care vor da intotdeauna celuilalt bucatica de ciocolata mai mare…

Si mai ales suflete de crin au acei copii care-L iubesc pe Dumnezeu si se roaga totdeauna Lui!

Dar oamenii, ca si florile, imbatranesc si mor…Astazi sunt in slava, plini de frumusete, iar maine pier pentru totdeauna, incat cu uimire te intrebi: Unde a apus toata stralucirea lor? Trecatoare si amagitoare e frumusetea florilor, trecatoare si amagitoare sunt si framantarile omului pe pamant! Moartea pune capat tuturor si nu cruta nici floare, nici om.

Totusi sunt  flori, precum crinii, care si dupa ce mor raspandesc buna mireasma…

Din „Suflet de crin.Povestiri” , Monahia Parascheva Avadanei

Duminica Samarinencii – predica Parintelui Teofil Paraian

Din „Credinta lucratoare prin iubire”, Parintele Teofil Paraian

Duminica a 5-a după Paşti
(a Samarinencii)
In. 4, 5-42

Ce înseamnă să fii credincios?
Chemarea la credinţă

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Aţi băgat de seamă, cred, că de fiecare dată când ţin un cuvânt de învăţătură, mă adresez cu cuvintele „ iubiţi credincioşi”. Nu numai eu fac aşa, ci şi alţi propovăduitori fac aşa, pentru că cea mai de căpetenie calitate a celor care fac parte din Biserică e credinţa.

Dar de ce sunt credincios? Pentru că altă cale de-a cunoaşte adevărul mai presus de noi, adevărurile descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de Sfânta Biserică, nu există. Nu ai cum să te raportezi la Dumnezeu şi la lucrurile Lui Dumnezeu altfel decât prin credinţă şi atunci întrebarea este: Raportându-ne noi la adevărurile de credinţă, cum stăm în faţa lor?

Cu credinţă sau fără credinţă? Toţi cei care suntem convinşi de adevărurile pe le propovăduieşte Sfânta noastră Biserică am ajuns la aceasta prin credinţă. Ceea ce ne cere Domnul Nostru Iisus Hristos este credinţa, El Insuşi este credinţa.

Inceputul propovăduiţii Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, cum ni-l prezintă Sfântul Evanghelist Marcu, a fost prin cuvintele: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”.

Deci este o chemare la credinţă. La sfârşitul Evangheliei de la Marcu citim că dupa ce a înviat din morţi Domnul Hristos, a zis către ucenicii săi: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.”(Mc. 16,15-16)

Dacă avem în vedere numai cuvintele acestea din Sfânta Evanghelie de la Marcu, ştim că este nevoie de credinţă. „ Crezi tu în Fiul Lui Dumnezeu? “(In. 9, 35), l-a întrebat Domnul Hristos pe omul acela căruia îi dăduse vedere. El a zis: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? “(In. 9,36), şi Domnul Hristos a răspuns: „ L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este ” (In. 9, 37). Şi atunci omul a zis: „ Cred, Doamne! Şi s-a închinat Lui” (In. 9, 38) Despre aceasta va fi vorba în Duminica viitoare.

Aşadar, ceea ce ni se cere nouă ca să înaintăm într-o viaţă plăcută Lui Dumnezeu este să credem: să credem în Dumnezeu Tatăl, să credem în Dumnezeu Fiul, să credem în Dumnezeu Duhul Sfânt, să credem în Sfânta noastră Biserică, să credem în Sfintele Taine, să credem în viaţa de după moarte, în nemurirea sufletului, să credem în viaţa veşnică, în fericirea veşnică şi în răsplata care va fi după moarte.

Ce mărturisim prin credinţă?

Iubiţi credincioşi,

Această credinţă a noastră, o mărturisim cu mai multe prilejuri şi în mai multe feluri. Mărturisim credinţa noastră crezând în ceea ce facem: credem în însemnătatea Sfintei Liturghii, credem în lucrarea Sfintei Biserici.

De pildă, acum, cei care suntem aici, suntem aici din pricină că credem. Suntem aici pentru că suntem credincioşi, şi dacă nu am fi credincioşi nu am fi aici.

Toţi aceia care nu cred, nu sunt în biserică în această duminică. Deci, iată o mărturisire de credinţă!

Mărturisirea de credinţă se face cu cuvântul şi cu fapta, cu cuvântul şi cu viaţa.

Mărturisim credinţa noastră când spunem simbolul credinţei, adică Crezul. Atunci spunem că noi credem în Dumnezeu Tatăl, ca făcător al cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Credem în Dumnezeu Fiul care este Unul-Născut al Tatălui, este de o fiinţă cu Tatăl. Că Fiul lui Dumnezeu, credem noi mai departe, s-a făcut om, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfant şi s-a făcut om, din Sfânta Fecioară Măria.

Mărturisim mai departe că Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om, a fost răstignit pe cruce în firea omenească, că a înviat a treia zi din morţi, s-a înălţat apoi la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui, şi de acolo va să vină, cu mărire, să judece vii şi morţii, şi că împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

E credinţa pe care o mărturisim în legătură cu Domnul Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om.

Mărturisim în Crez şi credinţa în Sfântul Duh, care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi Fiul este închinat şi mărit.

Mărturisim apoi credinţa în Sfânta Biserică care este păstrătoarea, propovăduitoarea şi tâlcuitoarea adevărului de credinţă. Credem că Sfânta Biserică este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Credem în Sfintele Taine mărturisind un botez spre iertarea păcatelor. Şi credem în viaţa veşnică.

Iubiţi credincioşi,

Toate lucrurile acestea noi le credem, şi altă cale de-a avea în sufletul nostru aceste adevăruri nu există. Nu avem cum să ne raportăm la aceste adevăruri decât prin credinţă. Credinţa noastră este că avem în jurul nostru, în faţa noastră, în conştiinţa noastră, în cultul Bisericii noastre pe Maica Domnului şi pe sfinţii lui Dumnezeu.

Credinţa noastră este că sfinţii, având icoane, sunt permanent cu noi. Iar noi suntem cinstitori ai icoanelor pentru că avem încredinţarea că icoana ne pune în legătură cu cei care sunt pe icoane şi că icoana este un fel de priză la cele mai presus de lumea aceasta, este o prezenţă a harului lui Dumnezeu. Avem o legătură cu cei închipuiţi pe icoană. Aceasta este fiinţa noastră.

Credem în sfintele moaşte, credem în lucrarea Bisericii, credem în oamenii lui Dumnezeu care sunt preoţii. Toate acestea ţin de credinţa noastră.

De la credinţa prin cuvânt la credinţa prin experienţă

Iubiţi credincioşi,

Poate că vă întrebaţi acum, după ce am pus în atenţie credinţa ca mijloc de a fi în legătură cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii lui Dumnezeu, cu lucrările Bisericii, de ce am spus toate acestea? Pentru că în Sfânta Evanghelie care s-a citit la această Sfântă Liturghie a fost vorba şi de credinţă.

Anume, în legătură cu femeia samarineancă, e scris că acea femeie care L-a întâlnit pe Domnul Hristos la fântâna lui Iacob, în Sihar, s-a minunat de Domnul Hristos. Şi-a dat seama că are în faţă un om deosebit, un prooroc trimis de Dumnezeu. Şi fiind convinsă de aceasta, având credinţa aceasta, s-a dus la cetăţenii din Sihar – la concetăţenii ei -şi le-a spus: Veniţi, veniţi la fântâna lui Iacob că este un om care mi-a spus mie toate, e un om deosebit. Atâta ştia femeia aceasta samarineancă. Oamenii au pornit să-L vadă pe omul acela deosebit, pe proorocul acela care i-a spus femeii samarinence toate câte a făcut. Şi L-au văzut pe Domnul Hristos, şi s-au bucurat de Domnul Hristos.

Şi pentru că s-au bucurat de El, au stăruit să rămână la ei. Şi Domnul Hristos a rămas la ei două zile. Şi după aceea i-au spus femeii samarinence: „ Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (In. 4,42).

Aşadar oamenii din Sihar au crezut mai întâi pentru cuvântul femeii, dar nu au rămas numai la credinţa pe care au putut-o avea prin cuvântul femeii, ci au ajuns la o credinţă înaintată, aşa că au putut spune către femeie: Acum credem nu numai pentru cuvântul tău. Am crezut numai pentru cuvântul tău, te-am ascultat, am ieşit la fântâna lui Iacob, l-am întâlnit pe Acela despre care spui tu că ţi-a spus toate şi de acum credem în El pentru că avem o experienţă a noastră, o credinţă a noastră.

Credinţa noastră a început cu credinţa ta şi după aceea a înaintat credinţa prin experienţa noastră. Cuvântul tău care a fost pentru noi prilej de a ne întâlni cu Mântuitorul lumii, dar acum avem noi o credinţă a noastră, mai presus de credinţa pe care o aveam numai pentru cuvântul tău. Noi înşine ştim, am cunoscut, simţim, credem, suntem convinşi, şi suntem încredinţaţi deplin prin Acesta pe care L-ai văzut tu ca pe un om deosebit, care este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Credinţa este lucrătoare numai prin iubire

Iubiţi credincioşi,

In Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, se vorbeşte de nişte lucruri care acum, pentru noi, nu au nici o importanţă, dar care atunci erau nişte preocupări ale oamenilor: dacă trebuie sau nu trebuie să primească creştinii tăierea împrejur, circumciziunea.

Sfântul Apostol Pavel a spus o vorbă hotărâtă: „ Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire ” (Gal. 5,6).

Deci ce trebuie să aibă un credincios creştin?

Credinţă lucrătoare în iubire. Credinţă şi iubire. O credinţă care e temei pentru iubire.

In Epistola întâia către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel pune în atenţie şi credinţa şi iubirea. Noi ştim că din învăţătura Sfântului Apostol Pavel au ieşit scrierile lui care au ajuns cu darul lui Dumnezeu până la noi. E o bucurie pentru noi să ştim ce a scris Sfântul Apostol Pavel corintenilor. Am putea zice că Epistola către Corinteni nu este numai către corinteni, ci către români şi către sâmbeteni, este pentru toţi oamenii.

Deci, şi pe noi ne învaţă Sfântul Apostol Pavel când afirmă că: „ de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimica nu sunt” (I Cor. 13, 2).

Valoarea o am atunci când am şi credinţă şi iubire. Noi trebuie să ştim lucrul acesta şi este bine să-l ştim şi să-l urmărim, să avem în noi şi credinţă şi iubire. De ce? Pentru că suntem puşi să răspundem la două întrebări pe care ni le pune Domnul Hristos nouă, tuturor, şi nouă celor de aici şi tuturor oamenilor.

Prima întrebare: „ Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? “. Deci nu întreabă Domnul Hristos „Ce ştii tu despre Dumnezeu?”, ci întreabă: „ Crezi tu în Fiul Lui Dumnezeu? ” Foarte simplu! Dar orbul acela pe care l-a întrebat Domnul Hristos „ Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? ” a întrebat şi el pe Domnul Hristos: „ Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? “(In. 9, 36), şi Domnul Hristos a răspuns: „ L-ai şi văzut! şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este ” (In. 9, 37).

Prin urmare, omul acela care a fost întrebat avea conştiinţa că a primit vederea prin lucrarea Domnului Hristos. Şi atunci, având această conştiinţă, a fost şi el la măsurile celor din Sihar care au zis către femeia samarineancă: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”. Iar după ce a aflat cine este Fiul lui Dumnezeu, a zis: „ Cred Doamne şi s-a închinat Lui”. Aşa citim în Sfânta Evanghelie de la Ioan.

Şi tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan mai avem o întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o Sfântului Apostol Petru. Cine citeşte capitolul 21 din Sfânta Evanghelie de la Ioan află că odată, la Marea Tiberiadei, fiind şapte ucenici ai Domnului Hristos între care Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Toma, Sfântul Apostol Natanail, Sfinţii Iacob şi Ioan, şi încă doi pe care nu-i pomeneşte Evanghelia, Domnul Hristos a făcut o minune.

După ce au prânzit – fiţi atenţi: după ce au prânzit, nu înainte de prânz, ci după ce au prânzit – l-a întrebat Domnul Hristos pe Sfântul Apostol Petru: „ Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? ” şi Sfântul Apostol Petru a zis: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc” (In. 21, 15).

E minunat numai să ştim aceasta, e minunat să ne gândim la lucrul acesta. Ce l-a întrebat pe Sfântul Apostol Petru Domnul Hristos: „ Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu …? ” Deci ce relaţie ai tu cu Mine, Simone, fiul lui Iona.

Şi Sfântul Apostol Petru a zis: „ Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc “. Şi l-a întrebat şi a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? ” Şi a zis Sfântul Apostol Petru: „ Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc. ” Şi l-a întrebat şi-a treia oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”, şi Sfântul Apostol Petru s-a mâhnit că l-a întrebat şi a treia oară, poate că s-a gândit la cele trei lepădări, nu avem de unde să ştim.

Ştim doar ce ne spune Sfântul Evanghelist că sa mâhnit. Şi a răspuns şi a treia oară: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”, deci Tu ştii mai mult decât aş putea spune eu cu cuvântul pentru că Tu ştii toate, Tu ştii ce-i în inima mea, Tu ştii că inima mea te iubeşte, Te iubeşte din toate puterile sale.

Noi toţi trebuie să răspundem atât la întrebarea: „Crezi tu în Fiul Lui Dumnezeu?”, cât şi la întrebarea: „Mă iubeşti tu pe Mine?”.

Numai că şi una şi alta privesc nu numai o părere de credincioşi, ci privesc starea noastră.

Sunt mulţi oameni care zic că ei cred în Dumnezeu, dar fac fapte de necredincioşi. Aceia nu-L iubesc pe Dumnezeu, aceia nu cred în Dumnezeu.

Sunt oameni care zic că-L iubesc pe Domnul Hristos şi nu împlinesc poruncile Lui. Aceia nu-L iubesc pe Domnul Hristos, căci spune Domnul Hristos că cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe El, nu este vrednic de El. Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe El, nu este vrednic de El. Cel ce nu îşi ia crucea sa şi să urmeze Domnului Hristos, nu este vrednic de El.

Iată, iubiţi credincioşi, ceea ce trebuie să avem noi în vedere: credinţa şi iubirea.

Şi aceasta se arătată în viaţa pe care o trăim nu numai cu cuvântul: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, …Şi întru unul Domn Iisus Hristos ” care fără îndoială e şi cu cuvântul, dar nu este destul cu cuvântul.

Se cunoaşte din viaţa noastră dacă credem în Domnul Hristos.

Se cunoaşte din viaţa noastră dacă-L iubim pe Domnul Hristos.

Mărturisirea numai cu cuvântul nu-i destulă. Şi noi, acum suntem aici şi suntem în casa lui Dumnezeu, suntem în tinda raiului, suntem la poarta cerului, suntem în locul împlinirilor, suntem în cerul cel de pe pământ, suntem în locul fericirii. Suntem aici că ne-a adus credinţa noastră aici. Şi cine nu-i în biserică astăzi, duminica, să ştiţi că nu crede cât trebuie să creadă. Şi acela nu poate zice: „ Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.

Credinţa fără fapte (nelucrătoare), moartă este

Iubiţi credincioşi,

Să ne gândim la aceasta, să ne cercetăm pe noi înşine!

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, scrie – şi către noi scrie – să se cerceteze fiecare dacă este în credinţă.

Cum să ne cercetăm dacă suntem în credinţă?

Să vedem dacă facem faptele necredinţei. Sfanţul Apostol Iacob spune: „ Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este ” (Iacov 2,26). Deci, dacă facem fapte de credinţă, dacă ne rugăm dimineaţa, seara şi la masă, dacă ne rugăm cu rugăciune îndesită, zicând „ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, dacă spunem mereu rugăciuni în mintea noastră, dacă ne păzim mintea prin rugăciune, înseamnă că credem.

Dacă postim în zilele de post, înseamnă că credem.

Dacă mergem la biserică în zilele de duminică şi de sărbători, înseamnă că credem.

Dacă înlăturăm din sufletul nostru ceea ce nu vrea Dumnezeu să fie în viaţa noastră, toate răutăţile în orice chip ar fi – şi ură, şi mânie, şi gândul de răzbunare, şi porniri spre duşmănie, şi pomenirea răului şi atâtea şi atâtea chipuri ale răutăţii, dacă le scoatem din sufletul nostru şi nu le mai vrem, dacă ne împotrivim lor, înseamnă că avem credinţă şi avem o credinţă lucrătoare.

Şi dacă am ajuns la credinţa aceea care înseamnă pentru noi şi experienţă – o întâlnire adevărată cu Domnul Hristos – înseamnă că putem zice şi noi, ca oamenii aceia din Sihar, ca femeia samarineancă: „ Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.

Noi înşine am crezut şi am cunoscut, nu mai avem nevoie de un cuvânt de sprijin, ci avem experienţa, care-i mai mult decât un cuvânt de sprijin al credinţei noastre.

Aşadar, iubiţi credincioşi, în ziua aceasta, în care am pomenit întâlnirea Domnului Hristos cu femeia samarineancă, să ne gândim ce am face dacă ne-am întâlni şi noi cu Domnul Hristos, să ne gândim dacă se simte din viaţa noastră că-L avem pe Domnul Hristos în inima noastră, dacă se vede din viaţa noastră că-L avem pe Domnul Hristos şi învăţătura Lui în gândurile noastre.

Să ne cercetăm pe noi înşine, să vedem, şi să vadă alţii, dacă voia noastră este unită cu voia Lui Dumnezeu şi putem spune şi noi, ca şi Domnul Hristos: “însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”(Mt. 26,39).

Dacă suntem oameni de treabă, dacă suntem oameni buni, dacă suntem oameni liniştiţi, dacă suntem oameni blânzi, dacă suntem oameni smeriţi, dacă avem astfel de bunuri în sufletul nostru, înseamnă că avem credinţa aceea unită cu iubirea, şi aceste două, credinţa şi iubirea, ne duc aproape de Dumnezeu şi ne ţin aproape de Dumnezeu.

Dar dacă, fiind în biserică sau când mergem acasă, începem cuvânt de nemulţumire, de răutate, de împotrivire şi nu se cunoaşte că am fost la biserică, înseamnă că nu avem destulă credinţă. De ce? Pentru că Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Filipeni, scrie: „îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor” (Filip. 4, 5).

Deci toţi oamenii să ştie că avem îngăduinţă, toţi oamenii să ştie că avem credinţă, toţi oamenii să ştie că avem smerenie.

Ne apropiem de sărbătoarea Inălţării Domnului Hristos şi atunci vor fi pomenite ultimele cuvinte rostite de Domnul Hristos aici pe pământ: „îmi veţi fi Mie martori în toată Iudeea, în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului”.

Şi aceasta se potriveşte şi pentru noi. Că şi noi suntem martorii lui Dumnezeu. Şi suntem martorii lui Dumnezeu dacă ducem o viaţă din care să se vadă că ştim de femeia samarineancă, că am primit de la Domnul Hristos apa cea vie, că recunoaştem păcatele pe care le-am făcut şi vrem să le desfiinţăm.

Să se cunoască că ştim de oamenii din Sihar, care aveau o credinţă întemeiată pe experienţă. Şi atunci suntem cu adevărat martori ai lui Dumnezeu şi suntem ca şi când am fi fost noi la Sihar, ca şi când am fost noi la fântâna lui Iacob, ca şi când am fost şi noi între cei care au zis: „ Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.

Să fim astfel de martori în împrejurimile în care trăim, între oamenii în care a rânduit Dumnezeu să ne ducem viaţa, să ne cercetăm pe noi înşine şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea mai multă credinţă, să ne dea mai multă iubire, să ne ajute să fim şi noi mărturisitori cum a fost femeia samarineancă, despre care se ştie că a murit ca mucenică.

Dumnezeu să ne ajute! Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin!

Hristos a înviat!

Predica la Duminica Tomii

 

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov

Despre creştinism
Predică în Duminica Tomei

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.

“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.

Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.

“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristps omenirea a înviat.

Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau
închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.

Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea
învierii.

Toma dorea să se încredinţeze de înviere: el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” – strigă Toma. „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere. Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”.

Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”. Şi pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire şi deja proslăvită cu slava învierii!

N-am fost uitaţi de Domnul nici noi, cei ce suntem de faţă aici, în sfânta Lui biserică, pomenind această întâmplare de care ne despart optsprezece veacuri. Fericiţi suntem noi, cei care nu L-am văzut, însă credem în El!

Fericiţi sunt aceia dintre noi care cred în El! Miezul faptei este credinţa. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face pe om al lui Dumnezeu; ea îl aduce pe om înaintea feţei lui Dumnezeu, şi în ultima zi a vieţii acestei lumi, la începutul zilei veşnice, îl va aşeza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca să îl vadă în veci pe Dumnezeu, ca să se desfăteze în veci de Dumnezeu, ca să împărătească în veci împreună cu Dumnezeu.

“Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu
Apostolii pe toţi credincioşii de pe tot pământul şi din toate timpurile. Când a adus rugăciune pentru Apostoli Tatălui Său, înainte de a merge la patimile cele mântuitoare pentru noi, i-a unit cu Apostolii pe toţi creştinii adevăraţi.

“Nu numai pentru aceştia mă rog”, a zis El, nu numai pentru Apostoli, “ci şi pentru cei care vor crede prin cuvântul lor întru Mine” (Ioan 17,20). Aşa şi aici: El îi face părtaşi ai fericirii Apostolilor pe toţi fiii Bisericii. “Iar ochii voştri fericiţi sunt că văd şi urechile voastre că aud. Că amin grăiesc vouă: că mulţi proroci şi drepţi ai Vechiului Legământ au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi şi n-au auzit” (Matei 13, 16-17).

Fericiţii înşişi-văzători şi slujitori ai Cuvântului ne-au predanisit nouă cele văzute şi auzite de către ei (Luca l, 3) când “Cuvântul trup S-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi, şi am văzut”, spune unul dintre aceşti înşişi-văzători ai Cuvântului, “slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr” (Ioan l, 14).

Mărturia cât se poate de limpede a Apostolilor ne face, parcă, privitori ai întâmplărilor pe care le-au văzut cu ochii lor Apostolii. Prin Tainele Bisericii intrăm în împărtăşire fiinţială cu Domnul şi rămânem în această împărtăşire prin Taine. Pe Dumnezeu, Care este nevăzut ochilor trupeşti, credinţa vie îl face văzut pentru ochiul sufletesc, al minţii (Evr. 11, 27).

Vieţuirea după poruncile Domnului ne aduce arătarea de taină a Domnului. El se arată duhovniceşte în inimă, când ucenicii Domnului – vederile ce au luat naştere în minte şi s-au împropriat ei din Evanghelie – se adună în inimă şi zăvorăsc uşile ei, ca să nu intre acolo iudeii – gândurile vrăjmaşe Domnului, care leapădă atotsfânta Lui învăţătură.

Fiind sub har, precum Apostolii, cutezăm a spune că starea noastră e mult mai fericită decât a fost cea a drepţilor Vechiului Legământ. Aceia au crezut în Răscumpărătorul Care avea să vină: noi credem în Cel ce a venit şi a săvârşit răscumpărarea. Acelora le-au fost făgăduite darurile harice: noi am primit din belşug darurile, le avem în mâini, ne folosim de ele după voia noastră.

Dăruitorul este nesfârşit de bogat şi darnic. Dacă simţim vreo neîndestulare, de aceasta vinovaţi suntem noi, numai noi. Lipsa simţirii darurilor harice este pricinuită de slăbiciunea noastră în credinţă, sau ca s-o spun mai pe şleau, de lepădarea ei.

De ce n-avem credinţă?

Fiindcă nu ne-am dat, nu am vrut să ne dăm nici o osteneală pentru studierea creştinismului, pentru dobândirea credinţei din auzire (Romani 10, 17), prin care se capătă cunoaşterea teoretică limpede a creştinismului, spre agonisirea credinţei din fapte (Iac. 2, 18), care aduce cunoaşterea făptuitoare a creştinismului.

Din aceste două cunoaşteri cel ce le-a dobândit, ca unul care şi-a dovedit nefăţărnicia dorinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin toate dovezile ce depindeau de el şi îi stăteau în puteri, este înălţat de Dumnezeu însuşi la tainica, adevărata cunoaştere duhovnicească, ce totdeauna este unită cu credinţa vie.

“Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte, a grăit Domnul, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Creştinismul poate fi asemuit unui minunat şi cât se poate de cuprinzător liman, în
care pot trage cu aceeaşi uşurinţă corăbii de toate mărimile şi toate felurile. Să-şi afle adăpost în acest liman poate şi umila luntre a pescarului, şi corabia uriaşă a negustorului, încărcată cu marfă de multe feluri, şi uriaşul cuirasat, înarmat cu nenumărate mijloace de nimicire şi omorâre, şi iahtul împodobit al împăratului şi al oamenilor de seamă, menit pentru călătorii sărbătoreşti şi înveselitoare.

Creştinismul primeşte în sanurile sale oameni de toată vârsta, de toată starea şi de tot rangul, cu orice înzestrare, cu orice treaptă de învăţătură: îi primeşte şi îi mântuieşte.

“De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 9-10).

Cine primeşte creştinismul, cu inimă nefăţarnică pe de-a-ntregul, în sânul Bisericii Ortodoxe – singura în care este păstrat adevăratul creştinism – acela se va mântui.

Toţi oamenii au fost răscumpăraţi cu un singur preţ – Hristos: şi în răscumpărare are însemnătate numai preţul plătit. El este dat fără deosebire şi fără părtinire pentru fiecare om care doreşte să fie răscumpărat, care crede în însemnătatea preţului şi mărturiseşte această însemnătate.

Mărturisirea însemnătăţii preţului de răscumpărare e, totodată, şi lepădare a oricărei însemnătăţi şi vrednicii proprii. Preţul de răscumpărare este dat cu condiţia lepădării de sine. Şi cel mai simplu om, care nu judecând după stihiile acestei lumi n-are nici o sporire, se mântuieşte prin mijlocirea creştinismului deopotrivă cu învăţatul şi înţeleptul.

Creştinismul, ca dar al Atotdesăvârşitului Dumnezeu, îndestulează pe toţi cu îmbelşugare: credinţa din nefăţărnicia inimii înlocuieşte pentru prunc şi omul simplu înţelegerea, iar înţeleptul care se apropie de creştinism în chipul legiuit (I Cor. 3, 18) află în el un nesecat adânc, o neajunsă înălţime a înţelepciunii, în creştinism este ascunsă şi adevărata teologie, şi psihologia şi metafizica cele nemăsluite.

Numai creştinul poate dobândi adevărata cunoaştere – pe cât stă în puterile omeneşti – în privinţa omului, a duhurilor sfinte şi a celor lepădate, a lumii nevăzute cu ochii cei trupeşti. Din luminarea la care se ajunge prin creştinism ia naştere în om acea vedere asupra cărturăriei omeneşti pe care o are asupra acesteia Dumnezeu, “înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deşarte” (I Cor. 3, 19, 20).

Aceste gânduri sau cunoştinţe privesc numai cele vremelnice şi deşarte, îl duc pe cel care le are la slavă deşartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieţii numai în griji pentru ceea ce este stricăcios şi trecător, la viaţa păcătoasă, la lepădarea şi uitarea lui Dumnezeu şi a veşniciei.

Iar când omul neluminat cu lumina lui Hristos cutează să facă judecăţi cu privire la lucrurile duhovniceşti, mintea lui rătăceşte ca într-o pustie întunecată, fără hotare, şi în locul adevăratelor cunoştinţe – de a căror dobândire nu este nicidecum în stare – alcătuieşte păreri şi închipuiri, le îmbracă în cuvinte întunecoase şi viclean alcătuite, amăgind cu ele pe sine şi pe aproapele, văzând înţelepciune acolo unde cu toată dreptatea trebuie văzută numai vătămare de minte şi aiurare.

Ciudată, izbitoare este orbirea şi învârtoşarea acelor oameni din vremea lui Hristos care L-au văzut, au auzit atotsfânta Lui învăţătură, au fost înşişi-văzători ai uimitoarelor Lui semne – şi n-au crezut în El. Stând la depărtarea a şapte veacuri ca pe înălţimea unui munte îndepărtat, Proorocul a strigat, mirându-se de nesimţirea omenească, acestei numeroase gloate de morţi vii: “Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea” (Matei 13, 14).

Tot atât de ciudată este şi necredinţa multora faţă de creştinism, care străluceşte cu razele celui mai limpede adevăr. Scriptura lămureşte pricina acestei necredinţe zicând: “că s-a îngroşat inima norodului acestuia” (Matei 13, 15).

Ea s-a făcut trupească, groasă din pricina vieţii trupeşti; ea s-a făcut oarbă şi surdă, s-a făcut moartă faţă de tot ce este duhovnicesc, faţă de ceea ce este veşnic şi dumnezeiesc.

Studierea creştinismului dovedeşte în chip cât se poate de limpede şi de hotărâtor adevărul lui. Convingerea dobândită prin studierea corectă a creştinismului, credinţa în toate lucrurile nevăzute propovăduite de creştinism, este mult mai puternică decât credinţa în cele văzute, dobândită prin simţuri.

Aşa neîndoielnică este convingerea aceasta, că milioane de oameni au lăsat cele văzute pentru a dobândi cele nevăzute, nu s-au dat în lături a-şi pecetlui cu sângele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia şi încrâncenarea s-a străduit să le smulgă lepădarea de crezul lor.

Chiar şi privirea cea mai superficială asupra întemeierii şi răspândirii creştinismului este uluitoare. Ea vesteşte în auzul întregii lumi că întemeierea creştinismului nu este nicidecum un aşezământ omenesc, ci este un aşezământ dumnezeiesc.

Domnul, luând omenitatea, a binevoit a Se arăta nu întru strălucirea măririi pământeşti, ci în starea înjosirii pământeşti. El se trăgea după trup din neam împărătesc; seminţia Lui însă coborâse de mult de pe înălţimea tronului împărătesc, se mutase din cămările împărăteşti într-o colibă, intrase în numărul şi în starea oamenilor de rând, care îşi dobândeau hrana prin osteneala braţelor. Neluând nimic din puterea şi slava omenească, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din înţelepciunea omenească. El nu avea ştiinţă de carte (Ioan 7, 15).

Ieşind să propovăduiască la vârsta de treizeci de ani, El şi-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rând, din care făcea parte şi El însuşi. Ucenicii aceştia erau oameni cât se poate de simpli, fără învăţătură, fără ştiinţă de carte, prunci – aşa cum îi numeşte Evanghelia în privinţa sporirii după temeiurile firii căzute (Fapte 4, 13): aşa se înfăţişează cei care trebuiau să fie întemeietorii creştinismului.

Ce a poruncit şi ce porunceşte acest învăţător acestor ucenici? El le porunceşte să recunoască în El pe Dumnezeu întrupat, să încredinţeze de aceasta întreaga lume, să întoarcă întreaga lume la slujirea şi închinarea Lui, dărâmând toate religiile lumii. El le porunceşte lor şi tuturor celor care vor crede în El să se lepede de plăcerile lumii şi de ei înşişi pentru credinţa în El şi pentru a deveni ai Lui. Despre Sine, El spune că va fi omorât cu moartea de ocară a nelegiuiţilor, şi atunci îi va trage pe toţi la Sine.

Despre ei, El spune că vor fi urâţi de toţi, prigoniţi, omorâţi, că vor vâna cu învăţătura lor pe toţi oamenii, biruind şi călcând pe cei puternici şi înţelepţi ai pământului, că sunt trimişi ca nişte oi la lupi (Matei 10, 16), că din această luptă oile vor ieşi neîndoielnic biruitoare.

După înţelegerea lumii, aşezământul creştinismului este lipsit de noimă; planurile
întemeietorului său sunt un vis de neîmplinit al închipuirii prea aprinse şi al iubirii de slavă; mijloacele şi uneltele împlinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul că această întreprindere este afară de cale în toate privinţele se vede că ea este cu neputinţă, se vede prăbuşirea ei chiar de la început.

Numai trei ani şi-a format ucenicii învăţătorul; nu S-a îngrijit deloc nici măcar să-i înveţe cartea neapărat trebuincioasă pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotrivă, li s-a poruncit neagonisirea, iar în locul mijloacelor băneşti de întreţinere li s-a dat făgăduinţa că Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinţă pentru viaţa pământească.

Iată ce privelişte cu neputinţă de lămurit pentru înţelegerea omenească se vede chiar la întemeierea creştinismului! După aceea, întâmplările care au urmat îndată după acesta înfăţişează o privelişte tot atât de minunată. Aceste întâmplări au început în Ierusalim şi au cuprins în cea mai scurtă vreme întreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese răstignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea în acele vremuri acelaşi înţeles ca spânzurătoarea. Sunt omorâţi prin spânzurătoare acei criminali pe care legea vrea să îi necinstească prin însuşi felul morţii lor.

Spânzurând pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a început supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Dacă Eu voi fi înălţat de la pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

În timp ce spânzura pe cruce, un tâlhar răstignit asemeni Lui L-a mărturisit ca Domn, iar sutaşul care îl străjuia L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. După ce au trecut zece zile de la înălţarea Domnului la cer, s-a săvârşit pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu ştiau bine nici limba lor, oameni necărturari, au început să vorbească în toate limbile pământului, au prins a săvârşi cele mai uimitoare minuni, au început să tâlcuiască Scriptura, pe care nu o citiseră niciodată.

Mii de iudei au primit creştinismul. Tulburat de izbânzile Apostolilor, Sinedriul, alcătuit din arhierei şi alte fete de mare cinste şi preaînvăţate ale poporului iudeu, îi cheamă înaintea sa pe necărturarii Apostoli, îi ia la întrebări, ascultă răspunsuri şi o învăţătură în faţa căreia nu are ce să spună. Negăsind cuvinte pentru a se împotrivi spuselor prin care se arăta adevărul, Sinedriul foloseşte ameninţările, bătăile, închisoarea, bătaia cu pietre, dând prin aceasta în vileag slăbiciunea sa şi puterea potrivnicilor săi.

În urma Sinedriului se scoală asupra Apostolilor Irod şi, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim îi face să plece din el pe mulţi ucenici ai lui Hristos.

Aceştia s-au răspândit prin lume şi au semănat pretutindeni creştinismul, udând cu sângele lor seminţele. Într-un răstimp de douăzeci de ani, creştinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani după învierea lui Hristos, creştinii erau atât de numeroşi că numai în armata de răsărit a împăratului Traian s-au aflat unsprezece mii de creştini, împăratul i-a dat pe toţi până la unul morţii, spre uimirea celor cu judecată sănătoasă, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinţă nimicirea propriei oştiri. Romil, căpetenia unei cete de ostaşi creştini, a fost la început bătut crunt, după care i s-a tăiat capul. Zece mii de ostaşi au fost răstigniţi în pustia de lângă Ararat; ceilalţi au fost ucişi în fel şi chip.

Fapta lui Traian şi-a aflat următori şi mai târziu, împăraţii romani, stăpânii lumii, s-au înarmat cu ură şi tiranie neîmpăcată împotriva creştinismului. Nici celţii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorât atâţia oameni din Imperiul Roman câţi au omorât împăraţii prigonitori ai creştinismului.

Trei veacuri s-a prelungit sângeroasa luptă dintre lupi şi miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, închisoarea, înfometarea şi setea, cu toate mijloacele de chinuire şi de ucidere; ceilalţi luptau cu puterea duhului, puterea credinţei, puterea lui Dumnezeu, răbdând cele mai cumplite chinuri, murind cu mărime de suflet pentru credinţă. Lupta de trei veacuri a creştinilor a fost încununată de biruinţă, şi la începutul veacului al patrulea creştinismul a devenit religia stăpânitoare în lume.

S-au plecat înaintea învăţăturii necărturarilor pescari şi puternicii, şi înţelepţii pământului; s-au plecat înaintea ei toate neamurile. Crucea, până atunci semn al morţii de ocară, a devenit semn al celei mai înalte cinstiri: o poartă pe capete şi umeri împăraţii şi arhiereii; ea încununează bisericile Adevăratului Dumnezeu; ea slujeşte drept semn al fiecărui creştin adevărat, semn al credinţei lui, al nădejdii lui, al dragostei lui.

Cine nu recunoaşte în aşezământul creştinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi puterile omeneşti? S-a săvârşit ceea ce era cu neputinţă şi mai presus de fire; s-a săvârşit planul şi lucrarea lui Dumnezeu.

Astfel se înfăţişează creştinismul când îl priveşte cineva în mare. O cercetare mai amănunţită a lui duce la o încredinţare mai limpede că firea lui este dumnezeiască. Cea mai puternică încredinţare apare din vieţuirea după poruncile evanghelice, precum a zis şi
Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).

Încredinţarea care vine din împlinirea poruncilor este încredinţare care lucrează chiar în sufletul omului: ea este mai puternică decât orice încredinţare ce vine dinafară.

Poruncile evanghelice liniştesc, viază, întăresc sufletul. Cel care a simţit în sine lucrarea lor dobândeşte credinţă vie în Domnul Iisus Hristos, şi ea arată înaintea Domnului aşezarea inimii celui care o are prin mărturisirea limpede şi hotărâtă: “Cuvinte ale vieţii veşnice ai, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).

“Adu-ţi degetul tău încoace”, spune Mântuitorul ucenicului care se clatină în credinţă, ucenicului lovit de nedumerire înaintea măreţiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ şi adu mâna ta, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipăiţi-Mă şi vedeţi” (Luca 24, 39): începeţi să lucraţi după îndreptarul poruncilor Mele, pipăiţi-mă prin viaţa cea după voia Mea, şi Mă veţi vedea pe Mine, Cel nevăzut, Mă veţi vedea cu simţirea duhovnicească a sufletului vostru: oricine Mă pipăie în acest chip se va încredinţa cu privire la Mine, şi întru răpire că M-a aflat va striga împreună cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin.

În această săptamană, cu binecuvantarea PS Nicodim, Episcopul Severinului si Strehaiei, a vazut lumina tiparului “Raza Creştina”, foaie parohiala a Bisericii “Grecescu” din Drobeta Turnu Severin.

La realizarea acesteia au participat cei patru preoti care deservesc Parohia “ Sf. Ioan Botezatorul” (Grecescu) din Drobeta Turnu Severin: pr. Ştefan Cameniţa, pr. Negrescu Georgica, pr. Zoican Stelian si pr. Jean Megan.  

Prin apariţia acestei foi parohiale, slujitorii altarului doresc să aduca o raza de credinţă şi nădejde şi în casele creştinilor care din diferite motive nu pot veni la Sfanta Biserica.

Publicatia se adresează  enoriaşilor Parohiei “Sf. Ioan Botezatorul” (Grecescu) din Drobeta Turnu Severin si se ofera gratuit.

Sursa : http://www.radiolumina.ro/

Predica la Duminica Ortodoxiei – parintele Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: „Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios” (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: „În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău”. Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!” Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: „Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!” Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: „Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!” Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; „Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu”.

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: „Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui”.

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: „Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos”.

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: „Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu”. Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că „icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există”. De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: „Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti…” Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: „Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim”.

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia „Vederea lui Dumnezeu” (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise „şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său” (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită „Duminica Ortodoxiei” sau „a Sfintelor Icoane”. Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi „Săptămîna Mare”. Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

Prima săptămână din Postul Mare

In prima saptamana a Postului Mare, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in biserici, va fi oficiata slujba Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul, iar in zilele de miercuri si vineri se savarseste Sfanta Liturghie a Darurilor mai inainte sfintite.

Predica la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – Parintele Ilie Cleopa

Iar tu postind, unge capul tau si fata ta o spala,
ca sa nu te arati oamenilor ca postesti (Matei 6, 17)

Iubiti credinciosi,

Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca sa faca ascultare de Parintele Sau si sa slujeasca la mintuirea neamului omenesc, scotindu-l din robia diavolului si a mortii. In toata Evanghelia El a invatat neincetat pe oameni, cum sa faca voia lui Dumnezeu si cum sa lucreze faptele bune spre slava Lui si spre mintuirea sufletelor lor. In dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe linga alte invataturi, ne arata cum sa postim si unde sa adunam comoara pentru sufletele noastre. Iata ce zice in privinta postului ca sa fie spre slava lui Dumnezeu si spre mintuirea sufletelor noastre: Tu insa, cind postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns; si Tatal care vede in ascuns iti va rasplati tie (Matei 6, 17-18).

Dar Mintuitorul ne-a poruncit nu numai postul sa-l facem in ascuns, spre a scapa de slava oamenilor, ci si milostenia, si rugaciunea, si toate faptele bune, ca iata ce zice: Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, cind faci milostenie, nu trimbita inainta ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua ca isi iau plata lor. Tu insa, cind faci milostenie, sa nu stie stinga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Iar cind va rugati, nu fiti tristi ca fatarnicii carora le place, prin sinagogi si prin colturile ulitelor, stind in picioare, sa se roage ca sa se arate oamenilor; adevarat graiesc voua ca isi iau plata lor. Tu insa, cind te rogi, intra in camara ta si, inchizind usa, roaga-te Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie (Matei 6, 2- 6).

Iata, fratii mei, cum ne-a invatat Mintuitorul nostru Iisus Hristos sa lucram intru ascuns, spre a ne feri de pacatul cel mare al mindriei si al slavei desarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.

Dar oare intotdeauna trebuie sa lucram faptele bune in ascuns? Suntem datori sa lucram faptele bune si in ascuns si la aratare, cind nu vom putea sa le ascundem. Numai un lucru sa avem in vedere: ca toate faptele noastre sa fie placute lui Dumnezeu si spre slava Lui. Ca zice Mintuitorul nostru Iisus Hristos: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incit sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri (Matei 5, 16). Deci, ori de facem fapte bune in ascuns, ori intru aratare, sa le facem spre slava si placerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne invata si vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicind: De aceea, ori de mincati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti. (I Corinteni 10, 31).

Dumnezeiestii Parinti ne arata ca fapta are trup si suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucram. Deci, se cuvine sa fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucram faptele cele bune. Fapta buna facuta cu scop rau are temelie de umbra si, pe linga faptul ca pierdem osteneala savirsirii ei, ne facem vinovati de osinda. Caci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce facem, ci la scopul cu care lucram fapta buna.

Acest adevar ni-l arata si dumnezeiescul parinte Maxim Marturisitorul, care zice: „In toate cele facute de noi, Dumnezeu ia seama la scop” (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86). Caci unul lucreaza fapta buna ca sa fie laudat si cinstit de oameni, altul, ca sa cistige bani sau avere, iar altul, ca sa traga pe unii la pacate si dezmierdari. Toate aceste scopuri sunt rele si vatamatoare de suflet. Altul insa sufera toata osteneala faptelor bune si cu multa rabdare si smerenie isi duce crucea vietii avind in vedere numai scopul sfint de a face toate spre slava lui Dumnezeu, spre a cistiga mila si indurare in ziua mortii si a Judecatii de apoi ca sa-si mintuiasca sufletul. Fericit si de trei ori fericit este asemenea om care nu doreste altceva in viata decit mintuirea sufletului sau.

Oare citi din sfinti, urind slava de la oameni, au fugit de lume si au slujit lui Dumnezeu prin pustietati si prin stincile pamintului! Iar unii, spre a fi uriti si batjocoriti de oameni, s-au facut nebuni pentru Hristos, precum au fost sfintii Andrei si Simon. Altii, avind in vedere prapastia slavei desarte, se sileau mai mult a ascunde faptele bune decit a le lucra. Asa vedem pe acel batrin care se departa totdeauna intru adincul pustiului si acolo isi petrecea viata lui in tacere, in liniste si rugaciune. Odata l-a intrebat ucenicul lui, zicind: „Pentru ce, parinte, totdeauna fugi de noi si te departezi in adincul pustiului? Nu este mai bine sa traiesti aproape de oameni, ca vazind ei nevointa si viata ta buna, sa se foloseasca si altii, si tu vei avea mai mare plata de la Dumnezeu?”

Raspuns-a batrinul: „Crede-ma, fiule, ca macar de ar fi cineva asemenea cu Sfintul si Marele Prooroc al lui Dumnezeu Moise si ar trai impreuna cu oamenii, nu poate sa se cheme fiu al lui Dumnezeu dupa dar si sa-si foloseasca sufletul sau nicidecum. Ca eu sunt fiu al lui Adam, si precum Adam parintele meu, vazind roada frumoasa si buna la gust, n-a rabdat sa nu guste, prin care a murit, asa si eu, cind vad rodul pacatului, indata il poftesc, prin care luind si gustind mor. Pentru aceea, Preacu-viosii nostri Parinti, fugeau din lume la pustie, ca sa-si omoare patimile si poftele dulcetilor caci acolo nu aflau mincare care naste poftele pacatului” (Pateric, Rm. Vilcea, 1930. Despre smerenie).

Iubiti credinciosi,

Astazi se lasa sec de brinza, iar de miine incepe Sfintul si Marele post al Pastelui, care dureaza sapte saptamini. Primele sase saptamini formeaza postul propriu-zis, iar ultima saptamina de la Florii pina la Invierea Domnului, postim sapte zile in cinstea Sfintelor si mintuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

De felul cum trebuie sa postim ne invata Insusi Mintuitorul in Evanghelia de astazi, cum am amintit la inceput. Adica sa postim dupa puterea fiecaruia, dar in taina si cu bucurie, iar nu cu tristete, caci sunt o parte din crestini care spun: „Eu nu pot posti ca sunt bolnav!” Sau daca totusi postesc o zi, doua se arata tristi, indispusi si chiar agitati. In aceasta privinta, fratii mei, trebuie sa stiti ca „Biserica nu este omoritoare de oameni ci de patimi”. Postul de mincare de dulce si chiar de vin este rinduit de Biserica pentru toti, dar dupa putere. El este necesar tuturor, mai ales celor tineri, ca sa-i opreasca de la pacate si de la patimile trupesti. Iar daca cineva este bolnav, batrin sau neputincios sa asculte de duhovnicul lui si sa posteasca dupa cit poate.

Sa stiti si aceasta, ca postul este de doua feluri. Post trupesc, adica infrinare de la mincare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu si de a ne stapini firea. Al doilea, este postul sufletesc, adica infrinarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a miinilor sa nu lucreze vreun pacat si, mai ales, infrinarea mintii de la imaginatii si ginduri patimase, a inimii de la pofte si tot felul de rautati „care ies din inima” si a vointei ca sa nu accepte savirsirea vreunui pacat.

Iata deci, cele doua feluri de posturi. Numai cine posteste cu amindoua felurile de post, adica si cu trupul si cu sufletul, numai acela tine post intreg si adevarat. Iar daca cineva este bolnav sa se infrineze de la mincare dupa putere, dar sa posteasca de minie, de tutun, de betie, de cearta, de injuraturi, de glume, de somn mult, de ginduri si imaginatii necurate, de carti rele, de pacate urite trupesti si sufletesti, de furt, de minciuna, de judecati prin tribunale, de vrajitorie, de avorturi, de divort, de dezbinari intre rude si de tot pacatul. Ca mai mare este postul sufletesc de ginduri si de faptele rele, decit postul trupesc de mincare. Cine se infrineaza de la toate aceste rautati se va putea cu usurinta infrina si de la mincare si bautura.

Poate intreba cineva de vechimea postului, crezind ca postul a fost rinduit de Biserica mult mai tirziu. Aici va amintesc cuvintele Sfintului Vasile cel Mare care spunea ca postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rinduit chiar din rai. Caci a poruncit Dumnezeu lui Adam: Din toti pomii din rai poti sa maninci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu maninci, caci, in ziua in care vei minca din el, vei muri negresit! (Facere 2, 16-17). Vedeti vechimea postului? Iar daca Adam si Eva au calcat porunca postului si ascultarii, vedeti ca au fost izgoniti din rai si au murit? Iata vechimea postului si iata si urmarile celor ce au putut dar n-au voit sa posteasca. Deci si noi sa ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu infrinare dupa puterea trupeasca si sufleteasca. Iar cind nu putem sau nu stim cum sa postim sa urmam sfatul preotului nostru.

Iubiti credinciosi,

Postul se respecta si in Legea Veche. Iudeii posteau lunea si joia si in anumite zile dupa rinduiala de cult a Vechiului Testament. In Legea Harului, Sfintii Parinti, pornind de la cultul iudaic, au rinduit doua zile de post saptaminal obligatoriu: miercurea, in amintirea vinzarii Domnului de catre Iuda si vinerea, in cinstea rastignirii Lui pe cruce. Mai tirziu s-a rinduit si lunea zi de post, mai ales pentru calugari, ca sa prisoseasca in toate Biserica crestina fata de cultul iudaic. Apoi s-au rinduit si celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocainta si cresterea noastra duhovniceasca este Postul Mare. In acest sfint post crestinii se infrineaza de la mincare de dulce, merg cit mai regulat la biserica, se impaca unii cu altii, sotii tin definitiv curatenie trupeasca. Apoi toti se roaga mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii si milostenie dupa putere, se spovedesc si se impartasesc in post de doua ori, sau macar odata pina la Sfintele Pasti, renunta la judecati, la certuri si distractii care robesc mintea si inseala pe multi.

Pentru a avea folos de post si pentru a-l trece cu usurinta, trebuie sa-l unim cu inca doua fapte bune cu sfinta rugaciune si cu milostenia. Rugaciunea si postul formeaza cele doua aripi cu care crestinul poate zbura pina la Hristos, iar amindoua unite cu milostenia ne duc pina in fata Preasfintei Treimi si formeaza cea mai sigura si scurta scara de mintuire pentru crestini. O scara numai cu trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem cazuti impreuna cu Adam, pina sus, in Imparatia Cerurilor. Sa iubim aceste trei virtuti si sa le lucram toata viata, dar mai ales acum in Postul Sfintelor Pasti. Postul este jertfa trupului, rugaciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa dragostei in Hristos.

Sa postim cu dragoste si sa urcam scara Postului Mare cu bucurie, iar nu suspinind, „ca pe datatorul de bunavoie il iubeste Dumnezeu”. Adam a cazut calcind porunca postului. De aceea se si numeste Duminica de astazi „a Izgonirii lui Adam din rai”. Noi insa sa ne ridicam din caderea lui Adam, incercind cu post, cu rugaciune si cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui Post, crescind duhovniceste in credinta, in dragoste si in nadejdea mintuirii, pina vom ajunge inaintea lui Hristos inviat si in lumina cea neapusa a Preasfintei Treimi.

In seara aceasta se citeste la vecernie o rugaciune de iertare si se iarta, acasa si in biserica, toti credinciosii din fiecare sat, parohie, familie, ca si cei din manastiri. Fara iertare nu putem incepe postul, nu ne putem ruga si osteneala ne este fara folos. Iar incepind de miine, timp de patru zile se citeste, in fiecare biserica, „Canonul Mare” al Sfintului Andrei Criteanul, o prea frumoasa rugaciune de pocainta. Care puteti, luati parte cu evlavie la slujba Canonului Mare, care se citeste patru zile. Acasa cititi carti de rugaciuni si carti crestinesti, dupa timp si putere faceti metanii si, mai ales, cititi Psaltirea pina la Sfintele Pasti, ca mare putere au psalmii.

Cu aceste scurte invataturi duhovnicesti, incheiem predica de azi si rugam pe bunul Dumnezeu sa ne binecuvinteze inceputul Postului Mare, ca sa-l parcurgem cu folos si sa ajungem cu bucurie sa ne inchinam si slavitei Sale Invieri. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Predica la Duminica Infricosatei Judecati – Parintele Ilie Cleopa

In calendarul bisericesc, Lasata Secului are doua etape care conduc treptat catre Postul Sfintelor Pasti: Duminica Lasatului sec de carne – Duminica Infricosatei Judecati (7 februarie) si Duminica Lasatului sec de branza – Duminica izgonirii lui Adam din rai  (14 februarie).

Predica la Duminica Infricosatei Judecati

Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea Judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau (II Corinteni 5, 10)

Iubiti credinciosi,

Astazi am auzit toti cei de fata cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos despre venirea Sa la prea Infricosata Judecata de apoi. Sa stiti ca nici un lucru de la intemeierea lumii si pina la sfarsitul veacurilor nu este mai infricosat ca venirea Domnului la Judecata de apoi. Nici ingerii nu pot sa ne spuna cu deamanuntul despre acea preainfricosata venire a Domnului, cand va judeca toate neamurile pamantului de la Adam si pina la sfarsitul lumii. Noi, fiind prea neputinciosi si nepriceputi, nu vom putea vorbi despre acea negraita spaima si infricosatoare venire a Domnului.

Dar din cele ce am auzit astazi in Sfanta Evanghelie si din cele ce arata dumnezeiasca Scriptura, precum si din invataturile Sfintilor Parinti despre Judecata zilei celei mari, vom insemna aici cateva invataturi dupa a noastra slaba pricepere despre venirea Domnului la Judecata de apoi. Si vom arata mai intai cu marturii din Sfanta Scriptura, in ce chip va veni Domnul si care vor fi primele semne ale venirii Lui. Primele semne care vor vesti venirea Domnului la Judecata vor fi trambitele cele ceresti. Acest adevar ni-l arata Mantuitorul, zicand: Si va trimite pe ingerii Sai, cu sunet mare de trambita (Matei 24, 31). De aceea si Sfantul Prooroc Sofonie a numit ziua Judecatii de apoi „ziua trambitei si a strigarii” (Sofonie 1, 16). Marele Apostol Pavel, despre invierea mortilor si glasul trambitei ceresti, zice: Deodata, intr-o clipeala de ochi, la trambita cea de apoi; caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi. Si in alt loc, aratind ca trambitele vor insoti pe Domnul la Judecata, zice ca: Insusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, se va pogori din cer (I Corinteni 15, 52-53; I Tesaloniceni 4, 16).

Sfantul Ierarh Grigorie Teologul, aratand taria glasului si puterea acelor trambite care vor anunta venirea Domnului, zice: „Infricosat este glasul trambitelor, la care se supun stihiile, care despica pietrele, care vor deschide mormintele, care vor descoperi cele mai dedesubt, care vor zdrobi si vor sfarama porti de arama si vor dezlega si vor risipi legaturile mortii”.

Al doilea semn, care se va arata dupa sunarea cea cu mare strigare a trambitelor, va fi invierea mortilor. Dar oare, fratii mei, in ce fel vor fi trupurile dreptilor si ale pacatosilor la invierea cea de apoi? Oare vor invia asa cum le punem noi in sicrie si in morminte? Nu, caci mare deosebire vor avea trupurile oamenilor la invierea cea de apoi de trupurile de acum. Trupurile dreptilor, in vremea Judecatii de apoi, vor fi impodobite cu patru daruri alese: cu darul stralucirii, al usurimii, al subtiratatii si al nepatimirii. Deci fiecare trup al celor drepti, cu nemasurata raza ca soarele va straluci, dupa cum si Insusi Stapanul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Atunci dreptii vor straluci ca soarele intru Imparatia Tatalui lor (Matei 13, 43).

Prea minunata va fi atunci acea usurime si lesne miscare a trupurilor dreptilor incat sa poata umbla in fiecare parte a lumii dupa voia lor, fiindca nici o intirziere nu le va pricinui lor greutatea. Aceasta o arata si inteleptul Solomon care zice: Ca niste scintei care se lasa pe miriste asa vor fi (Intelepciunea lui Solomon 3, 7) caci scanteile cand sunt purtate de vant, pretutindeni cu mare usurinta se raspandesc. Trupurile dreptilor vor avea si subtiratate, incat cu toata lesnirea sa poata trece prin celelalte materii. Asa a trecut trupul Stapanului nostru Iisus Hristos dupa inviere, prin acea piatra mare care zacea deasupra mormantului, fara a rupe pecetile si a intrat prin usile incuiate in casa in care erau ucenicii adunati de frica iudeilor, ca un duh preasubtire care nici in ziduri nu se tine, nici in usi nu se impiedica.

Despre aceste patru daruri ale trupurilor inviate, Sfintul Apostol Pavel zice: Se seamana intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune (I Corinteni 15, 42). Iata darul nepatimirii. Se seamana intru necinste, inviaza intru slava. Iata darul stralucirii. Se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere. Iata darul usurimii. Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 43-44). Iata darul subtiratatii.

Sa aratam pe scurt si in ce fel vor fi trupurile inviate ale celor pacatosi osanditi la munca vesnica. Mare va fi deosebirea trupurilor celor pacatosi de trupurile luminate ale dreptilor si sfintilor lui Dumnezeu. Fiindca in loc de stralucire, se vor imbraca cu adanc de intuneric care va fi asemenea cu prea adancul intuneric al iadului. In loc de frumusete, trupurile pacatosilor vor avea uraciune plina de scarba. In locul usurimii trupurilor dreptilor, trupurile pacatosilor vor fi prea grele si greu de miscat, ca sa nu urmeze cu osardie dumnezeiestile porunci. Caci singure trupurile acestea ale pacatosilor vor fi spre munca vesnica si fara sfarsit.

Iubiti credinciosi,

Ce alte semne vor urma inaintea venirii Domnului la judecata? Citim in Sfanta Evanghelie ca atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30), care, dupa intelesul Sfintilor Parinti este Crucea lui Hristos pe care si-a dat duhul (Ioan 19, 30). Unii zic ca indata ce se va arata Crucea pe cer, se va insemna cu acest semn fruntea tuturor dreptilor (Apocalipsa 7, 3). Vazand semnul Sfintei Cruci pe cer, vor plange toate neamurile pamantului (Matei 24, 30). Dar pentru ce vor plange la aratarea ei toate neamurile pamantului? Vor plange atunci toate popoarele pentru ca vor cunoaste al cui este semnul Sfintei Cruci; vor plange toti care nu au cinstit Sfanta si de viata facatoare Cruce, altarul cel preasfintit cu Sangele lui Hristos si semnul venirii Lui. Ce vor zice atunci paganii, necredinciosii si sectantii care n-au cinstit Sfanta Cruce si nu s-au inchinat semnului Fiului Omului?

Dupa aratarea Sfintei Cruci pe cer, la Infricosata Judecata va veni Iisus Hristos intru slava si putere, cum spune in dumnezeiasca Evanghelie: Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa (Matei 24, 30).

Iata si citeva prealuminate marturii care ne arata slava cea negraita cu care va veni Domnul la infricosata Judecata. Sfantul prooroc David, zice: Foc inaintea Lui va merge si cu vapaia va arde imprejur pe vrajmasii Lui (Psalm 49, 4). Si iarasi: Luminat-au fulgerele Lui lumea, vazut-a si s-a cutremurat pamantul; muntii ca ceara s-au topit de fata Domnului, de fata Domnului a tot pamantul; vestit-au cerurile dreptatea Lui si au vazut toate popoarele slava Lui (Psalm 96, 4-6).

Iar marele prooroc Isaia, despre infricosata venire a Domnului, zice: Caci Domnul vine in vapaie si carele Lui sunt ca o vijelie, ca sa dezlantuie cu fierbinteala mania Lui si certarea Lui cu vapai de foc. Domnul va judeca cu foc si cu sabie pe tot omul si multi vor fi cei care vor cadea de bataia Domnului! (Isaia 66, 15-16). Iar langa infricosatul scaun cel de vapaie al Domnului va sta Preasfinta si Preacurata Nascatoare de Dumnezeu de-a dreapta tronului Preavesnicului Imparat, dupa cum este scris: De fata a stat imparateasa de-a dreapta Ta… (Psalm 44, 11).

Inaintea Domnului vor merge arhanghelii cei mai intai statatori, iar dupa acestia stapaniile, incepatoriile si inaintea lor Arhanghelul Mihail, incins cu sabie de vapaie si stralucind ca un fulger si ca un mai mare ostas al marelui Imparat. Apoi vor urma Apostolii, mucenicii, ierarhii si multimea cea fara de numar a Ingerilor si Sfintilor, cu sabii cu doua taisuri in mainile lor, ca sa razbune pe neamuri si sa pedepseasca pe popoare (Psalm 149, 6-7). Oare cine va putea sa stea atunci inaintea Judecatorului Celui Preainfricosator si nemitarnic?! Acestea le-a cugetat si Proorocul Isaia, care zice: Intrati in crapaturile stancilor si va ascundeti in pulbere de la infricosata fata a Domnului si de la stralucirea slavei Lui (Isaia 2, 10).

Sfantul Evanghelist Matei spune urmatoarele despre venirea Domnului: Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si cu slava multa. Si iarasi zice: Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale (Matei 24, 30; 25, 31). Sfantul Evanghelist Luca, de asemenea Il arata venind pe nori cu putere si cu slava multa (Luca 21, 27).

Dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, Judecata de apoi se va face in vazduh, deasupra vaii lui Iosafat, unde vor fi adunate toate neamurile si limbile, de la primul Adam pina la ultimul om. Apoi ii va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga (Matei 25, 32-33). Dupa aceasta vesnica despartire a celor buni de cei rai, va incepe judecata cea mare.

Dar cine ne va pari atunci in fata Dreptului judecator? Insasi faptele noastre rele pe care le-am facut si nu ne-am pocait. Apoi ne vor osandi duhovicii, carora nu ne-am spovedit de toate pacatele, nici am facut canon pentru ele. Apoi ne vor osandi ingerii care ne-au fost pazitori de la botez, pe care nu i-am ascultat. Ne vor osandi si ingerii care au scris toate faptele noastre din copilarie. Dar cel mai mare piris care ne va pari si ne va cere pedeapsa si osinda vesnica de la Dumnezeu in ziua cea mare a Judecatii de apoi, va fi diavolul pe care noi acum il ascultam si facem voile lui si nu ne pocaim in fiecare zi de cele ce facem.

Vai de noi! Ce vom face atunci daca ne va gasi moartea si judecata nespovediti si nepocaiti? Ce ne va folosi atunci viata aceasta amagitoare si trecatoare in care acum ne desfatam? Ca ne legam cu inima de ea si de grijile veacului de acum, incat uitam de moartea care vine si de osinda cea vesnica care ne asteapta in ziua cea mare a Judecatii de apoi. Vedeti, fratii mei, cum toti murim si nimeni din oameni nu ramane pe acest pamint, oricine ar fi el. Vedeti ca cel ce moare, de fata fiind noi, i se leaga limba, i se schimba ochii, ii tace gura, i se opreste graiul, cand vede pe dumnezeiestii ingeri cum cheama sufletul din trup! Atunci macar imparat de ar fi, macar sluga, macar stapanitor a toata lumea, tot se cutremura, se tulbura, se inspaiminteaza, vazind puteri infricosate, vazind chipuri straine, vazand fete aspre si posomorate, vazand randuielile ingeresti pe care niciodata nu le-a mai vazut.

Atunci luand ingerii sufletul prin vazduh, il duc la judecata, intru care stau incepatoriile, stapiniile si tiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, parasii nostri cei amari, vamesii cei cumpliti, si luatorii de seama si ingerii in vazduh intampinindu-l, cer seama si il socotesc si ii aduc inainte pacatele lui si zapisele lui cele din tinerete, cele din batranete, cele de voie si cele fara de voie, cele prin lucru, cele prin gnduri si cele prin aduceri aminte. Multa este frica acolo, mare este cutremurul ticalosului suflet atunci, care patimeste de la multimea milioanelor de diavoli.

Iubiti credinciosi,

Evanghelia Duminicii de azi este cea mai infricosatoare din tot cursul anului, pentru ca ne vorbeste despre sfarsitul lumii care este tot mai apropiat si de marea Judecata de apoi a tuturor oamenilor si a ingerilor rai. Aceasta este a treia si ultima Duminica pregatitoare pentru Sfantul si marele Post, pentru ca ne aduce aminte de sfiasitul veacurilor, de Judecata, de osanda vesnica a pacatosilor si de rasplatirea dreptilor in Imparatia Cerurilor. Cine va cugeta la toate acestea, va trece cu folos curgerea Sfantului Post, se va impaca cu aproapele sau, se va ruga mai mult, se va spovedi cu cainta de pacatele sale si va primi cu mare evlavie Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos. Iata folosul acestei Duminici.

Se cuvine sa ne amintim ca la Judecata de apoi, Dreptul Judecator va spune celor de-a dreapta Sa: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii, caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine… Adevarat zic voua, intrucit ati facut unuia dintr-acestia ai mei prea mici, Mie Mi-ati facut (Matei 25, 34-40).

Vedeti, fratii mei, cata putere are la Dumnezeu milostenia si iubirea aproapelui? Vedeti ca milostenia se lauda asupra judecatii? Vedeti ca cine face milostenie la saracii suferinzi, atat materiala pentru trup, cat si spirituala pentru suflet, acela se mantuieste cel mai usor? Vedeti ca mai mare decat toate faptele bune este dragostea si fiica ei milostenia? De aceea va indemn ca pe aceasta s-o iubiti, pe aceasta s-o lucrati mai mult decat pe toate celelalte, mai ales in sfintele posturi, si veti avea rasplata vesnica in ceruri.

Auziti ce zice Dreptul Judecator si celor zgarciti si rai de la stinga Sa, care nu fac milostenie in viata: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si ingerilor lui, caci flamind am fost si nu Mi-ati dat sa mananc… (Matei 25, 41-45). Vedeti ce mare este pacatul lacomiei si al neiubirii de oameni.

Sa ne fereasca Dumnezeu de acest cumplit pacat. Iar noi sa incepem Sfantul Post chiar de astazi, lasand sec de carne. Apoi sa ne impacam cu toti ai nostri, sa postim, sa ne rugam si sa facem milostenie si orice fapta buna, dupa putere.

De vom face asa, vom trece Postul Mare cu mult folos, vom ajunge cu bine la Invierea Domnului, iar la Judecata de apoi vom auzi pe Hristos zicandu-ne cu dulce glas: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita pentru voi de la intemeierea lumii. Amin.

Parintele Ilie Cleopa